vineri, 31 ianuarie 2014

Finlandezii

Cum i-au spus finlandezii “NU!” lui Stalin

autor: FrontPress 01.02.2014

finlandezRăzboiul sovieto-finlandez rămâne şi astăzi una dintre multele lacune din istoria URSS. Făcea parte cucerirea Finlandei dintr-un plan secret al lui Stalin de refacere a Imperiului Rus sau evenimentele din 1939-1940 au fost rezultatul unei comunicări defectuoase între cele două guverne? A sperat Stalin că „aurul baltic” îl va feri de un atac al Germaniei asupra statului pe care îl conducea? Un eşec anunţat pentru Moscova, o pagină de glorie pentru Helsinki – Războiul de iarnă a demonstrat că şi lui Stalin i s-a putut spune „Nu!”.
Renaşterea Imperiului
Nicicând în istoria Rusiei spaţiul, ca idee – forţă, nu a fost atât de important ca în toamna anului 1939, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Dorinţa liderului sovietic de a călca pe urmele înaintaşilor săi „imperialişti” nu era străină de cuvintele pline de însemnătate scrise de Gogol cu un veac în urmă: „Rusia! (…) Ce prevesteşte, oare, acest spaţiu infinit? Şi tu, o Rusia, vei spulbera totul în calea ta, asemenea unei troici pe care nimeni nu o poate depăşi – drumul fumegând, podurile ce murmură sub roţile tale…” (Nikolai V. Gogol, Suflete moarte, 1842). În planurile sovietice imperialismul părea să se confunde cu Realpolitik, având în vedere că „spaţiul” trebuia să îi aducă lui Stalin deopotrivă securitate şi prestigiu. În august 1939, Moscova dorea să îşi menţină aparenţa unui actor internaţional paşnic, direcţiile urmate în politica externă fiind pe deplin motivate de războiul extrem care se prefigura şi de care aceasta dorea să se ţină departe: a) asigurarea securităţii la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, prin crearea unui brâu de securitate şi b) apărarea URSS de o eventuală „încercuire”, fie capitalistă (a democraţiilor occidentale), fie fascistă (Stalin privind alianţa cu Germania doar ca pe o soluţie temporară care îi permitea să tragă de timp pentru a-şi întări frontul intern).
foto_corbis_photoland_images_HU028794Cele două obiective aveau să fie îndeplinite parţial încă din momentul semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939. Ascunzându-se în spatele necesităţii acute de securitate, Stalin putea privi cu încredere către renaşterea Imperiului, un înalt ideal pe care îl va urmări pe tot parcursul „domniei” sale la Kremlin şi care va înspăimânta, pe bună dreptate, tabăra occidentală a Războiului Rece, în a doua jumătate a secolului XX. Prin Pactul de neagresiune sovieto-german, completat prin cele două protocoale adiţionale secrete, Uniunii Sovietice i se confirma supremaţia în statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), în jumătatea estică a Poloniei şi asupra Basarabiei. Folosindu-se de strategia securităţii prin teritoriu[1], Stalin câştiga siguranţa frontierelor vestice şi, totodată, posibilitatea reîntregirii „infinitului spaţiu”, un laitmotiv nelipsit din operele clasicilor ruşi. Acordul consfinţea linia frontierei de nord sovieto-germană pe fluviile Narva, Vistula şi San, prin tratatul din septembrie (*Tratatul de prietenie şi delimitare a frontierei) Uniunii Sovietice oferindu-i-se mână liberă în Lituania, în schimbul cedării Germaniei hitleriste a regiunilor poloneze ale Varşoviei şi Lublinului.
Aurul baltic
Invadarea Poloniei de către Wermacht, la 1 septembrie 1939, urmată de intrarea trupelor sovietice în teritoriile estice poloneze două săptămâni mai târziu (17 septembrie), a reprezentat primul pas către îndeplinirea dezideratelor în materie de securitate a puterii sovietice. Victoria rapidă asupra polonezilor a încurajat conducerea de la Kremlin să se îndrepte spre coastele Balticii, ale cărei ape au reprezentat pentru Rusia o adevărată comoară, pentru a-l cita pe Ţarul Ivan al IV-lea, încă din secolul al XV-lea.
Pentru Uniunea Sovietică, aşa cum fusese şi pentru Imperiul Rus până la destrămarea sa, controlul asupra statelor baltice era una dintre necesităţile vitale de securitate şi apărare în faţa unui posibil agresor, care ar fi putut folosi teritoriile ţărilor învecinate pentru a lansa un atac asupra Moscovei. Măcinată de „sentimentul instinctiv de insecuritate”, analizat excelent de George Kennan, Moscova nu a ezitat să impună prin forţă guverne-prietene statului sovietic în Lituania, Letonia şi Estonia. Temându-se de o intervenţie armată sovietică, Estonia, la 23 septembrie 1939, Letonia, la 5 octombrie 1939, şi Lituania, la 11 octombrie 1939, au semnat împreună cu Uniunea Sovietică tratate de asistenţă mutuală, prietenie şi ajutor reciproc, inclusiv militar. Acelaşi scenariu trebuia urmărit şi în cazul Finlandei, a cărei poziţie geostrategică i-ar fi adus lui Stalin siguranţa coastei sudice a Golfului Finic şi o extindere a zonei controlate de flota sovietică în Marea Baltică. Cu puţin timp înainte de începerea negocierilor cu guvernul finlandez, un studiu al Comisiei navale sovietice de război atrăgea atenţia Kremlinului asupra pericolului ca teritoriul Finlandei să devină o bază de atac împotriva Uniunii Sovietice. Deloc surprinzător, având în vedere că Moscova urmărea încă de la venirea la putere a lui Hitler menţinerea Germaniei departe de zona baltică, ofiţerii sovietici nu făceau referire doar la iminenţa unei „încercuiri capitaliste”, ci şi la posibilitatea unui atac coordonat de proaspătul partener german, chiar de pe malul finic al Balticii. Planul pentru o posibilă intervenţie a Armatei Roşii pe teritoriul finlandez fusese conturat – cu trei luni înainte de demararea discuţiilor cu cabinetul lui Kajander! – de B. Shaposhnikov, şeful Statului Major sovietic, sub atenta supraveghere a lui Stalin.
dNegocierile sovieto-finlandeze au început de-abia după intrarea definitivă a Poloniei în sfera de influenţă sovietică (22 septembrie 1939), deşi ambasadorul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen îi propusese vice-comisarului sovietic de la Externe, Vladimir Potiomkin, reluarea discuţiilor între cele două guverne încă de la 11 septembrie. Finlanda nu era în măsură să ducă un război cu o mare putere, asemenea Uniunii Sovietice, considera liderul Kremlinului. Evenimentele din toamna-iarna anului 1939 aveau să îi arate lui Stalin că puterea unui stat nu se măsoară întotdeauna doar în capacitatea militară şi economică, ci şi în „cantitatea” şi „calitatea” sentimentului naţional. „Buturuga mică”, sprijinită de un înflăcărat sentiment finlandez anti-sovietic, avea „să răstoarne carul mare”. De altfel, la sfârşitul războiului cu Finlanda, Stalin s-a convins că cea mai puternică armă împotriva adversarului nu este forţa militară (deşi aceasta este, bineînţeles, decisivă), ci câştigarea suportului maselor, o tactică pe care o va folosi cu succes în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.
Dialogul surzilor
Prima rundă a negocierilor sovieto-finlandeze a fost un real eşec, ambele tabere fiind convinse că nu este timpul concesiilor. În timp ce delegaţia finlandeză, condusă de Juho K. Paasikivi (ambasadorul Finlandei în Suedia) primise instrucţiuni clare de la Ministrul de Externe de la Helsinki, Eljas Erkko, să nu pună în discuţie cedarea de teritorii în Istmul Karelian sau crearea de baze militare sovietice în Insulele Aland şi Suursaari sau în Peninsula Hangö, precum şi refuzul categoric de a semna un tratat de asistenţă mutuală cu Moscova, delegaţia sovietică, aflată sub coordonarea maestrului de ceremonii Stalin, a insistat asupra necesităţilor de securitate ale URSS. Acestea nu puneau în pericol independenţa statului finlandez, susţineau reprezentanţii sovietici, Molotov şi Potiomkin, ci, mai mult, respectau dorinţa Finlandei de a rămâne neutră în prezentul război. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică nu urmărea o reluare a politicii ţariste şi nici crearea unui nou Ducat al Finlandei, asemenea celui instituit de Alexandru I în timpul Războaielor napoleoniene. Stalin cerea omologilor finlandezi acceptul asupra încheierii unui pact asemenea celor semnate cu Estonia, Lituania şi Letonia, cedarea Insulelor din Golful Finic şi a unor teritorii din Istmul Karelian şi din Peninsula Rîbacii, necesare creării unei zone defensive lărgite în jurul oraşelor-port Leningrad şi Murmansk. Liderul de la Kremlin îşi asigura astfel partenerul de discuţii de bunele sale intenţii: securitatea statului sovietic însemna şi securitatea Finlandei. În pofida faptului că o parte a conducerii de la Helsinki, reprezentată de generalul Mannerheim şi ministrul Comerţului, E. Tanner, considera că unele dintre cererile sovietice sunt îndreptăţite, delegaţia finlandeză nu a acceptat propunerile Moscovei nici în cea de-a doua etapă a negocierilor (21-23 octombrie). Stalin ştia că o invazie a Armatei Roşii i-ar fi adus oprobriul comunităţii internaţionale şi poate implicarea în război, un scenariu pentru care opinia publică sovietică nu era încă pregătită. Liderul autoritar făcuse tot posibilul pentru a crea o imagine a URSS de „campioană a păcii”, imagine care o scutise până acum de o inutilă vărsare de sânge. De aceea, la 23 octombrie Stalin mai făcea o ultimă încercare, propunând delegaţiei finlandeze să accepte concesionarea Peninsulei Hangö şi Rîbacii, în schimbul cedării districtelor kareliene din Repola şi Porajärvi şi a asigurării că numărul trupelor Armatei Roşii dispuse în bazele din Hangö va fi redus . De pe un alt ţărm al Balticii, oficialii finlandezi erau încrezători în forţele proprii, mai ales că rapoartele primite de la serviciile de informaţii înfăţişau o Armată Roşie slab pregătită şi cu moralul scăzut, incapabilă să răspundă idealurilor expansioniste ale Comandantului Suprem, Stalin. Totodată, semnalele primite de la Berlin erau favorabile finlandezilor, Germania trimiţând nave în Golful finic. În acest timp, Kirill Meretskov, Comandantul forţelor militare din Districtul Leningrad – care urma să coordoneze viitorul atac asupra teritoriilor finlandeze – punea la punct ultimele pregătiri pentru invazia sovietică.
În viziunea lui Stalin, forţele corelate ale Armatei Roşii (terestre, aeriene, navale) trebuiau să anihileze rapid armata finlandeză, guvernul de la Helsinki urmând să accepte imediat cererile Moscovei şi, odată cu acestea, controlul politic sovietic. Războiul sovieto-finlandez a început, astfel, având la bază un calcul greşit: pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clipă că Uniunea Sovietică se va aventura într-un război fără a fi pe deplin pregătită pentru acesta, iar, pe de altă parte, Stalin nu şi-a imaginat niciun moment că armata şi poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezistenţă în faţa colosului sovietic.
Războiul de iarnă: un eşec anunţat?
Oricât de mult şi-ar fi dorit să facă abuz de forţă în cazul Finlandei, Stalin nu şi-a exteriorizat nici de această dată mânia, preferând să dea ţării pe care a condus-o iluzia victimizării. Având în vedere că relaţiile dintre cele două state aflate într-un conflict latent erau încă sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat în 1932, Armata Roşie nu putea ataca Finlanda fără o denunţare prealabilă a pactului de către URSS. Soluţia era, în acest caz, să îi fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat în ochii opiniei publice ofensiva sovietică. În după-amiaza zilei de 26 noiembrie, „incidentul” necesar punerii în aplicare a planului Kremlinului a avut loc lângă Mainila, o localitate de graniţă din Istmul Karelian. Molotov l-a anunţat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, că forţele finlandeze au atacat baza sovietică, un număr de soldaţi sovietici fiind ucişi. Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trupele finlandeze să fie retrase de la graniţă. La 28 octombrie Molotov a anunţat că URSS denunţă tratatul cu Finlanda, având în vedere că aceasta, prin acţiunile recente, punea în pericol siguranţa Leningradului, şi astfel, a întregului teritoriu al Uniunii Sovietice. După nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. „Mergem în Finlanda nu drept combatanţi”, susţinea Meretzkov în comunicatul final adresat trupelor sale înainte de startul ofensivei, „mergem ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu suntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”[2].
foto_corbis_photoland_images_NA004385bbAtunci când a decis să recupereze prin forţa armelor ceea ce el considera că era un drept al statului pe care îl conducea, Stalin s-a bazat pe numărul impresionant al soldaţilor Armatei Roşii şi pe superioritatea armamentului de care aceştia dispuneau. A omis să ia în calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care făceau referire la slaba pregătire atât a soldaţilor tineri, cât şi a ofiţerilor nou puşi în funcţii după „reformarea” Armatei, în 1937-1938, în urma căreia alături de mareşalul Tuhacevskii au fost omorâţi, arestaţi sau demişi – în timpul represiunii comandate de Stalin – aproape 40 000 de comandanţi de armată şi până la 3000 de comandanţi de nave. Lipsa de experienţă a ofiţerilor de comandă şi instituirea unui aprig control politic direcţionat de la Kremlin aveau să fie decisive pentru sovietici în Războiul de iarnă. Pe de altă parte, de această dată „victima” nu era tocmai un adversar uşor de învins, în ciuda inferiorităţii numerice (450 000 de soldaţi sovietici împotriva a puţin peste 250 000 de soldaţi finlandezi).
Cel puţin în prima etapă a desfăşurării ostilităţilor, armata finlandeză s-a bucurat de patru avantaje:
a) condiţiile meteorologice, defavorabile Armatei Roşii care nu era pregătită să lupte asemenea finlandezilor în echipamente de zăpadă de camuflaj şi pe schiuri;
b) teatrul de luptă – pădurile acoperite de zăpadă, lipsa drumurilor şi a căilor ferate;
c) susţinerea necondiţionată a întregului popor finlandez şi convingerea acestuia că luptă împotriva unui vechi şi aprig duşman;
d) faptul că oficialii militari finlandezi nu au permis un posibil atac surpriză al sovieticilor, aceştia recurgând la o mobilizare rapidă, încă din timpul negocierilor.
Stalin considera că efortul militar trebuia dublat şi de unul politic, care să contribuie la câştigarea suportului masei populare finlandeze, astfel încât a recurs la crearea unui guvern „popular democratic” , sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de graniţă ocupată de sovietici. La începutul lunii decembrie Molotov a semnat cu nou-înfiinţata Republică Democrată Finlandeză un pact de asistenţă mutuală şi prietenie, prin care Uniunea Sovietică primea un teritoriu din istmul Karelian însumând 4.000 km2, concesionarea peninsulei Hangö şi cedarea insulelelor din Golful Finlandei. În viziunea liderilor de la Kremlin toate acestea urmau să se întâmple în cel mai scurt timp – odată cu acutizarea luptei de clasă din Finlanda şi capitularea armatei „capitaliste”, Republica Democrată Finlandeză trebuia să adopte modelul sovietic şi să acţioneze la ordinele Moscovei.
skiisandgunsFinlanda devine simbolul luptei anti-sovietice: cum i s-a spus „Nu!” lui Stalin
Pe câmpul de luptă şi în casele finlandezilor lupta părea să fie deja câştigată de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care îi făcea pe finlandezi să fie încrezători în succesul lor era complexul de fortificaţii finlandez (221 de fortificaţii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de „Linia Mannerheim”. Acesta, departe de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, între Golful Finic şi Lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian. Având în vedere că încercările iniţiale repetate ale armatelor lui Kliment Voroşilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eşec umilitor, Stalin începuse, încă de la jumătatea lunii decembrie, să fie îngrijorat, „chiar furios”, îşi aminteşte Hruşciov. În ianuarie 1940, Voroşilov a fost înlocuit cu Şapoşnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roşii şi un om de încredere al lui Stalin. Însă, în pofida reorganizării conducerii armatei, situaţia de pe front nu părea să se îmbunătăţească pentru soldaţii sovietici, care se confruntau cu o nouă problemă: slaba calitate a comunicaţiilor.
Trupele finlandeze, echipate în costume de camuflaj şi beneficiind de un antrenament potrivit pentru o luptă pe schiuri, într-un teritoriu împădurit, câştigaseră deja simpatia opiniei publice internaţionale. În iarna anului 1939, în Finlanda se aflau nu mai puţin de 300 de jurnalişti străini care le vorbeau celor de acasă de brava rezistenţă a tinerilor în alb. Implicarea activă în luptă a populaţiei civile finlandeze împotriva „duşmanului rus (sovietic)”, prin organizaţiile de voluntari – femei şi copii care nu au ezitat să îi susţină pe cei aflaţi pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere şi şosete- a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez. Mica naţiune din Nordul Europei părea că vrea să dea o lecţie tuturor celor ameninţaţi de puterea Imperiului Roşu. Oamenii din întreaga lume aflau acum din presă cum i se poate spune «nu» lui Stalin. După Bătălia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldată cu distrugerea a două divizii sovietice şi cu izolarea a altor două în zona Lacului Ladoga, la Kremlin situaţia devenea din ce în ce mai tensionată, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi decât semnul disperării: „ Acolo zăpada este adâncă; trupele noastre trebuie să mărşăluiască prin ea”, povestea Stalin, „acolo sunt multe unităţi de ucrainieni. Aceştia întreabă în ucraineană: «Unde sunt aceşti finlandezi?» Deodată, din flanc vine o cascadă de gloanţe. Oamenii noştri sunt la pământ. Finlandezii au ales o tactică de luptă deosebită în pădure: ei se caţără în pini [copaci], se camuflează în spatele crengilor, se îmbracă în haine albe sau costume de camuflaj, şi devin, astfel, complet invizibili. Când oamenii noştri se apropie, aceştia îi împuşcă din copaci. Aceşti trăgători sunt numiţi «cuckoos». Şi, din nou, ucrainienii întreabă – bineînţeles, în ucraineană- «Unde sunt aceşti cuckoos? Unde sunt aceşti cuckoos?»”[3]
Experienţa înfrângerii – cheia succesului URSS din Al Doilea Război Mondial
Sovieticii păreau să înveţe repede din propriile greşeli, astfel încât în februarie s-a hotărât iniţierea unei ofensive puternice în Istmul Karelian, sub coordonarea mareşalului S. K. Timoşenko. Era în joc siguranţa statului sovietic, însăşi existenţa sa, mai ales că Hitler părea să aibă cel mai mult de câştigat de pe urma unei înfrângeri a Armatei Roşii. Cum ar fi putut face faţă Uniunea Sovietică unui atac al Wermacht-ului dacă nu putea învinge o armată de dimensiunile celei finlandeze? Douăzeci şi trei de divizii, echipate cu o artilerie şi tancuri moderne ameninţau acum cele nouă divizii finlandeze din Istmul Karelian. După trei zile, în sfârşit, sovieticii reuşeau să treacă de Linia Mannerheim. Armata finlandeză, slăbită şi lipsită de resursele financiare necesare continuării luptei a trebuit să accepte victoria trupelor sovietice. Având în vedere că ajutorul englez şi francez promis era condiţionat de o posibilă implicare a Finlandei în războiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit să încheie o pace defavorabilă statului său, însă fără a-şi „preda” independenţa şi instituţiile democratice. La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga să cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hangö (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv oraşul Vîborg – aproape o zecime din capacitatea sa teritorială şi industrială), partea finlandeză a peninsulei Rîbacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari), precum şi un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietică îi restituia Finlandei oraşul Petsamo.
Stalin pierduse pentru moment iluzia vechiului Imperiului şi respectul comunităţii internaţionale, dar câştigase, prin acel „nu” categoric al demnităţii, rostit din inima Finlandei, o lecţie extrem de valoroasă – experienţa înfrângerii, cea care va fi decisivă în momentul atacului german surpriză din 22 iunie. De Elena Ioana Secu – Historia

:)))


joi, 30 ianuarie 2014

Opozitia ucraineana

Opozitia ucraineana a infiintat o structura paramilitara: “Garda Nationala”

autor: FrontPress 30.01.2014

suporteri ucrainaÎn ziua memoriei eroilor naţionalişti, căzuţi în bătălia de la Krut, în perioada războiului civil din 1918, pe Euromaidan a fost înfiinţată Garda Naţională, o formaţiune paramilitară, care îşi propune să lupte împotriva actualei guvernări. Din noua structură vor face parte toţi doritorii, care vor depune jurământul de credinţă naţiunii ucrainene, afirmă iniţiatorii.
Potrivit portalului censor.net.ua, care face referinţă la Canalul 5, în componenţa Gărzii au intrat unităţile de autoapărare ale Maidanului, cazaci şi „Sectorul de Dreapta”. Un dataşament al Sectorului de Dreapta – „Vikingii”, deja şi-a depus jurământul.
Potrivit portalului Lenta.ru, structuri ale Gărzii Naţionale au fost create şi în oraşul Lvov, în rândurile căruia au intrat persoanele care deţin drept de port armă.
Ministerul de Interne al Ucrainei a anunţat deja că înfiinţarea oricăror structuri paramilitare este ilegală, iar iniţiatorii “Gărzii Naţionale” ar putea fi trași la răspundere penală. Conform Codului Penal al Ucrainei, implicarea în activităţile unor grupări paramilitare ilegale este pedepsită cu opt ani de închisoare. De peMesager

miercuri, 29 ianuarie 2014

Blas Pinar

Blas Pinar, o legenda a nationalismului spaniol, a murit la varsta de 95 de ani

autor: FrontPress 29.01.2014

pinarBlas Pinar, unul dintre simbolurile naţionalismului spaniol, a decedat marţi în locuinţa sa din Madrid, la vârsta de 95 de ani, după o lungă suferinţă.
Scurte repere biografice
Nascut in 22 noiembrie 1918 intr-o familie naionalista catolica, Blas Pinar a fost unul dintre politicienii spanioli care a luptat dintotdeuna pentru a pastra ceea ce poporul sau a castigat in razboiul civil din anii 1930 (cu pretul a sute de mii de morti pe campul de lupta): supravietuirea Spaniei ca stat unitar, traditionalist, sprijinitor al familiei si al tuturor valorilor crestine care de secole au modelat societatea iberica.
28310_380692487123_6955747_nBlas Pinar a fost fiul unui soldat din armata nationalista spaniola ce a salvat Spania de amenintarea sovietica din razboiul civil inceput in 1936. Convins de justetea cruciadei intreprinse de tatal sau si de camarazii acestuia, Blas Pinar s-a dedicat complet pastrarii a ceea ce acestia au obtinut prin jertfa sangelui. Intreaga sa cariera politica a fost orientata spre conservarea structurilor sociale si statale spaniole din anii 1940-1970, din perioada regimului autoritar al generalului Francisco Franco.
In anii 1960, se afla la conducerea Institutului Cultural Spaniol, care era organul de control al burselor dintre universitatile spaniole si cele din America Latina. A fost temporar indepartat din structurile de conducere, din cauza publicarii unui articol ce critica virulent politica externa a SUA, intr-un moment in care Spania era angajata intr-un important efort diplomatic pentru a asigura recunoasterea si sprijinul international pentru regimul generalului Franco. Cu toate acestea, loialitatea sa fata de tara si fata de regim nu au fost diminuate.
In anii ulteriori celui de-al doilea razboi mondial, pe masura ce se intensificau dezbaterile din jurul lui Franco cu privire la modul in care regimul ar trebui adaptat la realitatile politicii mondiale (Germania si Italia fusesera infrante), Pinar se regasea intotdeauna in taberele cele mai conservatoare. Dupa incheierea atributiilor sale la Institutul Cultural, a infiintat revista si editura Fuerza Nueva, care in decursul anilor a devenit o voce a refugiatilor politici din tarile infrante in cel de-al doilea razboi mondial, refugiati care au fost fortati sa caute adapost in Spania. In eforturile sale de a opri destramarea regimului, s-a declarat si a votat impotriva Legii de Reforma Politica. Conform opiniilor sale, aceasta lege reprezenta un pas spre dezintegrare, nu spre reforma. De asemenea, a fost un oponent hotarat al Constitutiei Spaniole din 1978.
Pinar nu a fost niciodata doar un lider politic, el a fost o figura centrala a multiplelor retele nationaliste radicale din Spania. In perioada 1969-1970 a asistat direct Serviciul de Documentare al Guvernului prin lupte de strada impotriva celor ce incercau sa destabilizeze tara si sa submineze regimul traditionalist ce asigura absenta totala a comunismului.
Chiar si dupa moartea generalului Franco in 1975 si dupa liberalizarea scenei politice spaniole, Blas Pinar a ramas credincios crezurilor sale si ale inaintasilor sai. Pana in 1982 a fost membru al parlamentului, insa la presiunile socialistilor, a caror influenta crestea neincetat, a pierdut locul la alegerile din 1982. In 1986, incurajat si de succesele lui Jean Marie Le-Pen din Franta, a infiintat grupul Frontul National, incercand sa reuneasca toate miscarile de orientare traditionalista, carlista (sprijinitorii celeilalte ramuri monarhice) sau conservatoare.
FNBlas Pinar a ramas pana in prezent singurul politician nationalist radical care a intrat in parlamentul din Madrid, dupa ce Spania a revenit la monarhia constitutionala, la mijlocul anilor ’70.
Activitatea lui Blas Pinar contina si in secolul al XXI-lea, prin infiintarea in 2003 a unui nou partid, intitulat Alternativa Nacional, care isi propunea sa readapteze metodele si proiectele generalului Franco la realitatile vremurilor noastre. De pe aceasta pozitie, a construit legaturi cu reprezentanti ai miscarilor nationaliste din Italia si din America Latina, fara a mai avea insa succese electorale. Sursa: FrontPress.ro
blasMadrid 2005: Avocatul Tudor Ionescu, liderul Noii Drepte, alături de Blas Pinar

Katy Perry


Katy Perry, preoteasa Illuminati! La premiile Grammy 2014, celebra cântăreaţă a făcut o interpretare satanistă! Încă o victorie a religiei unice luciferice a Ocultei Mondiale…

Aţi urmărit cumva, de curiozitate, premiile muzicale Grammy de zilele acestea? Aţi văzut interpretarea celebrei cântăreţe Katy Perry la aceste premii? Totul nu a fost decât un nou ritual tematic Illuminati! Mulţi au observat cum Katy Perry a fost îmbrăcată, asemenea unei vrăjitoare, având printre altele şi crucea cavalerilor templieri pe piept (fac aici o mică paranteză, pentru a spune necunoscătorilor faptul că organizaţia malefică Illuminati a moştenit o bună parte din principiile şi practicile cavalerilor templieri). Kary Perry a mai “defilat” în faţa publicului spectator şi telespectator având coarnele zeului Moloh, iar dansatorii ei erau îmbrăcaţi în haine negre, cu coane de diavol ieşind din capetele lor! Iar la sfârşitul “ceremoniei”, Perry a fost “arsă pe rug”, odată ce cântecul s-a încheiat… Jenant şi scârbos spectacol diavolesc! Aa…şi să nu uit calul întunecat cu ochii roşii care aduce una din năpastele apocalipsei! Tot ce v-am povestit mai sus, puteţi vedea în imaginile de mai jos şi în videoclipul de la finalul articolului.
Tot ocultismul simbolic din această interpretare a lui Perry nu a fost doar un simblu accident; atenţia pentru detalii arată că cineva s-a gândit extrem de bine în realizarea acestui spectacol. Aşadar, glumea Katy Perry acum câţiva ani când spunea într-un interviu televizat că şi-a vândut sufletul diavolului sau vorbea serios? Una din două: ori cântăreaţa lucrează cu cineva adânc implicat în ocultism, ori ea este chiar “vândută diavolului”! Şi, desigur, că elita ocultă este absolut încântată de acest spectacol! Încă o dată subconştientul oamenilor este manipulat cu succes.
Chiar dacă nu credeţi în lucrurile de genul “ritualuri oculte” sau “simbolism Illuminati”, este important să reţineţi ceea ce face elita ocultă. De fapt, ea este absolut obsedată de aceste lucruri; şi este mai mult decât fericită să promoveze orice interpret care îi îmbrăţişează “lumea ei malefică”. De aceea, vedem din ce în ce mai des aceste spectacole satanice.
Priviţi doar pozele de mai jos, precum şi videoclipul YouTube de la finalul articolului, în care apare interpretarea lui Kate Perry. Şi judecaţi şi singuri…
Să nu credeţi însă că oamenii sunt proşti şi nu au observat acest grotesc spectacol satanic. Iată, de exemplu, câteva reacţii ale cititorilor de pe Twitter:
* Katy Perry promovează vrăjitoria, demonii, magia, satanismul;
* Katy Perry dansează pe o măciucă de vrăjitoare;
* Interpretarea lui Katy Perry seamănă cu o manifestare a diavolului.
Desigur că această Katy Perry, care a devenit o nouă “Lady Gaga” a cântecului pop, este şi ea o “păpuşă Illuminati” ca şi sora ei celebră. Ea pare că îmbrăţişează din toată inima întunericul. De exemplu, în cântecul său “Extraterestrul”, ea îşi exprima dorinţa de a face amor cu un “extraterestru”, care ar putea fi, de asemenea, şi un diavol (“dintr-o altă dimensiune”). Să vedem versurile cântecului (observaţi textul pe care l-am îngroşat):
Eşti atât de hipnotizator,
Ai putea fi diavolul?
Ai putea fi un înger?
Atingerea ta mă magnetizează,
Simt că plutesc,
Părăsindu-mi trupul lucitor.
Ei spun să-mi fie frică,
Tu nu eşti ca alţii.
Iubit din viitor,
Cu ADN diferit.
Ei nu te înţeleg.
Eşti dintr-o altă lume,
Dintr-o altă dimensiune,
Tu mi-ai deschis ochii,
Şi sunt gata să plec.
Du-mă în lumină.
Sărută-mă, sărută-mă,
Infectează-mă cu iubirea ta,
Umple-mă cu otrava ta,
Ia-mă, ia-mă,
Vreau să fiu o victimă,
Gata pentru a fi răpită.
Băiete, tu eşti un extraterestru.
Atingerea ta e atât de nepământească,
Este supernaturală,
Extraterestră.
A face amor cu extratereştrii, demonii este un lucru pe care doar ocultiştii îl au în minte. Iar Katy Perry introduce aceste idei în minţile a zeci de milioane de copii şi adolescenţi din lumea aceasta. Ce credeţi că se va întâmpla când vor repeta în mintea lor de zeci de ori aceste versuri? Acesta este şi scopul artiştilor “vânduţi”: îndoctrinarea religiei unice luciferice pe care Oculta Mondială vrea s-o introducă în lume!
lovendal.ro

marți, 28 ianuarie 2014

Civilizatie


Civilizatia facuta cu forta bruta


Foto Tarul Rusiei Petru 1 (1672-1725)

Romania acestor ani nu se mai poate lasa confruntata cu grobianismul, cinismul si criminalitatea. Aceste defecte majore pentru un  popor care, verea sa supravietuiasca trebuiesc taiate din radacina. Nimeni nu a vrut mai ales fortat in mod miselesc, de alte forte  din afara tarii cu ajutorul celor dinauntru, sa treaca la fapte. V-am mai spus ca am citit  despre viata tarului Petru 1 al Rusiei. Cum s-a gandit el sa dezvete pe marii boieri de a mesteca usturoi. Puteau urat dar, era sanatos. El s-a gandit dupa moda germana pe care a vazut-o pe unde  colindase cand, a vrut sa invete meserii prin toata Europa, ca dimineata sa se bea o ceasca de cafea in loc de a se mesteca usturoi, cum era obiceiul in Rusia anilor 1700.
Ca o paranteza spun faptul ca, avea o mare admiratie pentru cultura germana si a adus nemti pe teritoriile de est ale Rusiei si acolo si numai acolo frecventa amorul platit, la nemtoaicele curate si ele si casutele lor varuite in fiecare an in  alb si cu lemnaria vopsita in bleu.
Deci tarul a hotarat ca, sa civilizeze clasa marilor boieri cu satarul.
Era de groaza cand tarul poposea inopinat dimineata la vre-un boier, care molfaia usturoi in loc sa soarba o ceasca de cafea  proaspat facuta, chiar daca boierii o beau scuturand din cap si strambandu-se ca dupa  ce au gustat fiere.
Daca nu era macar  ibricul pe foc, boierul era scos in curte si capul ii era pus pe butuc unde insusi tarul  il reteza cu o singura lovitura de barda, caci dupa cum stiti Tarul Petru 1, era  un  mare luptator si nu gresa niciodata. Era o onoare sa mai scurteze de cap, pe cei care  nu i se supuneau in ale civilizatiei.
Multe lucruri foarte bune a facut acest TAR PUNAND BAZELE UNEI RUSII MODERNE.
Nu s-a putut face nimic de buna voie ci, doar cu forta.
Cele ce v-am spus sunt adevarate cu toate ca par incredibile dar, ne dau si noua o lectie de viata.
Asa ca pe aceste invataminte trase de la altii spun mereu ca, acest comportament primitiv  care ne sta exemplu de la clasa politica, care ne considera niste animale care nu reactioneaza in nici un fel, dupa toate neghiobiile ce ni le fac, concluzionez ca numai prin forta violentei, ii putem pune pe sinele trenului adica, pe drumul cel drept.
Dupa ce terminam cu ei pentru o mie de ani macar, putem purcede ca impreuna cu oamenii intacti din punct de vedere moral in ochii romanilor, sa incepem construirea uneri societati civilizate. O societate in care sa fie coruptia  rara si intamplatoare, copii sa nu-si mai bata joc de parinti, minciuna sa fie aproape eradicata si toate defectele intretinute de rauvoitori, sa fie starpite numai prin lectii usturatoare greu de uitat.
Altfel asa vom merge pana la, autocombustia  fiintei noastre.
Ce este mai de condamnat? Scoaterea bubei purulente cu tatana cu tot sau, bandajarea cu  alifii parfumate, in timp ce tatana  sapa si scoate numai puroiul negru la suprafata? Acum suntem chemati sa hotaram, nu sa lasam lasitatea sa o  sape si pe viitoarea generatie.
Suntem autorii morali ai distrugerii Romaniei cu neamul ei cu tot." Daca nu noi atunci cine, daca nu acum atunci cand ? Jana D"Arc(1412-1431)."

Regina Maria


Iubirile Reginei Maria a României (3)


Dar Marele Duce Boris nu este singurul bănuit că ar putea  fi tatăl micii Principese Maria - ( probabil singura bârfa neadevărată  legată de copiii viitoarei Regine Maria ) – cunoscută sub numele de Mărioara sau Mignon.


Principesa Maria a Romaniei

În perioada următoare relaţiile dintre Ferdinand si Maria se deteriorează iremediabil.  Mai  întîi,  felul de a fi al lui Ferdinand  ( Nando – cum îi spuneau cei apropiaţi)  - „lenea, indolenţa, antipatia pentru orice fel de muncă, pentru orice întreprindere serioasă şi... mai rău decît toate, pasiunea lui senzuală pentru Missy, care au ajuns... s-o îndepărtezeNando singur a recunoscut - îi scria mama Principesei Maria Regelui Carol I -  că şi-a tratat nevasta ca pe o metresă, fără să-1preocupe prea mult starea ei afectivă, ca să-şi satisfacă în permanenţă nevoile fizice".  Iar aventurile extraconjugale ale Principelui Moştenitor Ferdinand erau şi ele binecunoscute în epocă.

Principii Ferdinand si Maria in  ziarul Epoca din 18 septembrie 1896

 La inceputul anului 1897  tînărul ofiţer din regimentul de roşiori Gheorghe (Zizi)  Cantacuzino – un bărbat  “nu prea înalt, subţire, brunet, amuzant şi elegant”, în vârstă de 27 de ani incepe sa aibă întâlniri din ce in ce mai dese cu Principesa Maria. Povestea continuă şi în primăvara anului 1998 când tânărul Zizi Cantacuzino este adus la palat ca profesor de gimnastică pentru prinţul Carol. Idila continua ulterior în Germania, unde Maria pleacă la tratament, apoi la Constanţa, la bordul unui vas ancorat in larg (drept paravan era verisoara lui Zizi Cantacuzino, o adolescentă).
„Apariţiile Mariei  la Constanţa, însoţită în permanenţă de Zizi şi de verişoaraacestuia, provocau scandal. Se spunea că Principesa Moştenitoare bătea oraşul cu locotenentul român, însoţită doar de tînăra de treisprezece ani. Instruiţi de Rege să fie informat în legătură cu ceea ce făcea Principesa Moştenitoare, membrii din suita Mariei au relatat că erau împreună de dimineaţa pînă seara şi că el stătea ore întregi în cabina ei. Au mai spus că Principesa Moştenitoare ofensase oficialităţile locale şi pe membrii corpului consular,  luîndu-şi  oficial rămas - bun de la oraş cu tînărul locotenenlîngă ea. Regina Elisabeta şi Mm. Winter au acuzat-o pe Maria de a fi invitat o fată orfană de mamă să petreacă vara cu ea ca să-i servească drept paravan pentru idila ei cu Zizi.” ( Hannah Pakula -Ultima romantica – Viaţa Reginei Maria a României ).

Principesa Maria in ziarul Epoca din 24 mai 1897

În înalta societate a vremii incepe să se vorbească despre iminentul divorţ al cuplului moştenitor. Cert este că micuţa prinţesa  Maria – Mignon -  s-a născut la Castelul Friedenstein în Gotha pe 8 ianuarie 1900. Problema paternității sale a iscat furtună în sânul familiei regale, soarta succesiunii fiind în impas. Principesa Moștenitoare a României ameninţă cu divorțul și cu plecarea sa împreună cu fiul ei Carol din România şi deasemena cu renunțarea în numele acestuia la succesiune. Intrigile țesute la Curte de intriganta guvernatoare Miss Winter în defavoarea Principesei Maria a României nu au avut o finalitate, Principele Moștenitor Ferdinand însuşi , însoţit de câțiva miniștri, a plecat la Gotha și a recunoscut ca fiică a sa pe Mignon. De altfel de-a lungul timpului Ferdinand a arătat atașament profund față de Mignon (viitoarea Regină a Iugoslaviei ) , aceasta  fiind fiica sa favorită. La intoarcerea sa din Germania , Principesa Maria găseşteîn suita sa doamne de companie ivite din senin ( printre care: Nadejda Stirbei, Maruka Cantacuzino sau Martha Bibescu)  care aveau  scopul de a o impiedica să mai intre intr-o relaţie care să îi pericliteze statutul.
Idila cu Zizi Cantacuzino incetează – dar nu şi bârfele. Missy mărturisea mamei sale: La  început, crezi că dacă nu găseşti fericirea în căminul conjugal o poţi găsi pe căi ocolite, dar mi-a fost dat să aflu că acest lucru nu este posibil şi că este aspru pedepsit"
Măsurile “de protecţie” luate de Regele Carol I  nu aveau să oprească însă setea de dragoste a Principesei  Maria. În vara anului 1902 Maria şi Ferdinand au plecat la Londra pentru a asista la încoronarea lui Edward al Vll-lea. Maria rămâne în Anglia pe perioada verii şi în această perioadă il cunoaşte pe tânărul Waldorf Astorcare avea atunci puţin peste 20 de ani, de care s-a îndrăgostit instantaneu şi cu care a avut o idilă pătimaşă. Viitoarea Regină a României avea să mărturisească referindu-se la această :  “ Săptămînile acelea în frumosul Cliveden sînt printre amintirile cele mai frumoase din viaţa mea. Au fost fericire pură. Lipsită de lucrurile pentru care fusesem născută, am găsit la Cliveden o viaţă sănătoasă şi plină de libertate în nişte împrejurimi superbe, cu tovarăşi tineri, apropiaţi ca spirit ".

Regina Maria
Wiliam Waldorf Astor
 După încoronarea Regelui Edward,  Maria şi Ferdinand se reîntorc in România, iar Missy îl invită pe noul său prieten însoţit de sora acestuia Pauline să petreacă luna octombrie la Sinaia. Relaţia dintre Missy si Waldorf continuă  până în anul  1906, an în care tânărul englez se căsătoreşte cu Nancy Shaw. Deşi Principesa spera ca relaţia ei cu tânărul Waldorf va continua intr-o formă oarecare, acesta se retrage din viaţa tinerei prinţese românce ( cei doi soţi – Waldorf si Nancy -  refuză invitaţia de a-şi petrece luna de miere in Romania ).
“Îl iubeam sincer şi natural, cu tot ce firea mea avea mai bun de dăruit…”, îi scria Principesa Maria  Paulinei Waldorf. “El era suflarea, aerul şi spiritul vieţii mele şi el o ştia. Şi totuşi, în momentul în care s-a căsătorit, a renunţat total la mine, de fapt fără milă… Şi el ştia ce înseamnă să trăiesc dintr-o dată fără el”. 
Dar adevărata mare dragoste a viitoarei Regine a României  urma să se nască abia in anul urmator, 1907. Şi această iubire va fi prinţul Barbu Ştirbei, nepotul domnitorului Barbu Ştirbei, un brunet cu ochi căprui, un tânăr de o eleganţă aristocratic,  bărbat  care cu mintea lui ascuţită o cucereşte definitiv (sau aproape definitiv…) pe Maria.

Regina Maria
Printul Barbu Stirbei
Surse: Ultima romantica regina Maria a României - Hannah Pakula 
                 Povestea vietii mele - Memoriile  Reginei Maria a României


 Povestea continua...
deieri-deazi.blogspot.com

Sicrie de plastic


Agenţia pentru Situaţii de Urgenţă din SUA cumpără “sicrie” de plastic în valoare de 1 miliard de dolari, în care ar putea fi incinerate zeci de milioane de persoane! Pentru ce!?

Federal Emergency Management Agency, adică Agenţia Federală de Situaţii de Urgenţă a Statelor Unite, cumpără sicrie de 1 miliard de dolari!, scrie site-ulTellmenow.com. Preşedintele american Obama acţionează din umbră pentru a pregăti o acţiune în cazul în care va apărea o revoltă generală a americanilor, care să ducă la o revoluţie, în acest caz scenariul fiind acela uciderea unei părţi importante din populaţie, pentru înăbuşirea răscoalei. Primul pas al acţiunii ar fi acela de dezarmare a cetăţenilor şi aruncarea lor în centrele de detenţie FEMA; în timpul posibilei revoluţii, mulţi oameni vor muri, atât în lupta civilă cât şi în taberele de concentrare, o circumstanţă inevitabilă pentru care preşedintele Obama se pregăteşte.
De aceea, guvernul Statelor Unite, prin FEMA, a ordonat cumpărarea de sicrie în valoare de 1 miliard de dolari! Ceea ce înseamnă că, pentru FEMA vor fi disponibile numai puţin de 5 milioane de sicrie, în mai multe locaţii de pe teritoriul SUA. Conform proprietarilor de pământ, guvernul deja închiriază diverse locuri din toate statele americane, pe care sunt instalate aceste sicrie.De aceea, guvernul Statelor Unite, prin FEMA, a ordonat cumpărarea de sicrie în valoare de 1 miliard de dolari! Ceea ce înseamnă că, pentru FEMA vor fi disponibile numai puţin de 5 milioane de sicrie, în mai multe locaţii de pe teritoriul SUA. Conform proprietarilor de pământ, guvernul deja închiriază diverse locuri din toate statele americane, pe care sunt instalate aceste sicrie.
Un bărbat a dat peste una din aceste locaţii, observând mai multe sicrie, care nu sunt obişnuite, din lemn, ci simple, din plastic. Ele arată, de fapt, ca nişte lăzi de plastic. Sicriile sunt excesiv de mari pentru o singură persoană, aşa că în ele ar putea să încapă foarte uşor 3 sau 4 cadavre. Containerele de plastic, sub patentul # 5,425,163, “reprezintă containere de incinerare pentru mai multe cadavre” şi care “generează foarte puţină poluare”. Adică, într-un “sicriu” de genul acesta vor putea fi aruncate până la 4 cadavre, care nu vor fi îngropate, ci pur şi simplu arse.

În afară de acestea, Departamentul Securităţii Interne a ordonat deja 14 milioane de saci de cadavre. Ce i-ar împinge pe guvernanţii americani să cumpere sicrie şi saci de cadavre, ca şi cum ar anticipa zeci de milioane de morţi!?


lovendal.ro

Omagiu

Liderul gherilelor nationaliste cipriote omagiat printr-un mars comemorativ (FOTO)

autor: FrontPress 28.01.2014

0Membrii partidului E.L.A.M. (Frontul Naţional al Poporului) din Cipru au organizat luni un marş pe străzile capitalei Nicosia în memoria generalului Georgios Grivas, militant contra imperialismului britanic şi liderul gherilelor naţionaliste din anii ’70 care au luptat pentru unirea cu Grecia a insulei mediteraneene, în prezent divizate în două: partea turcă (nerecunoscută pe plan internaţional) şi cea greacă (stat de sine stătător, membru al Uniunii Europene).
aMarşul comemorativ a marcat 40 de ani de la moartea generalului şi a început din faţa Bisericii Sfântul Nicolae şi s-a încheiat în faţa monumentului dedicat acestuia. Aici organizatorii au rostit scurte cuvântări şi au depus coroane de flori.
Participanţii la acţiune au fluturat drapelele naţionale ale Greciei şi steaguri bizantine, simbolizând dorinţa de unire a Ciprului reîntregit cu Grecia şi identitatea creştin-ortodoxă a naţionaliştilor eleni.
Cipru a fost divizat din 1974, când Turcia a invadat partea de nord a insulei, ca răspuns la o lovitură militară de stat sprijinită de guvernul elen în vederea unirii insulei cu Grecia. Cipru a aderat la Uniunea Europeană în 2004, iar auto-proclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord este recunoscută doar de Turcia, ţară care are staţionat în regiune un contingent format din 30.000 de soldaţi. Sursa: FrontPress.ro
 769843215