luni, 31 octombrie 2011

Suporterii fotbalului in anii 1960 (reluare 2009)

miercuri, 17 iunie 2009

Suporterii fotbalului in anii l96o (Ghe.Pahontu, "Meseriasul" l933-l986)


Foto:Ghe. Pahontu(meseriasul)l933-l986.
Cata diferenta este intre suporterii din anii l96o si cei de acum. Duminica atunci, era o placere sa ii vezi pe barbatii din zona Rudului (am mai scris despre acest subiect dar poate l-ati uitat), mai ales dupa strada noastra si cei de acum. Nu mai tin minte cum plecau la meci, dar ieseam la poarta sa-i vad intorcindu-se. Erau in camasi de culoare deschisa, predominat albe, cu pantaloni de stofa, de culoare inchisa calcati la dunga, moda atunci era ca pantalonii sa aiba manseta lata si pantofii de culoare inchisa lustruiti. Erau toti veseli si frumosi. In anul l962 stiu ca echipa orasului nostru Ploiesti, Petrolul a luat Cupa Romaniei. Ce bucurie, ce veselie, dar o veselie demna, fara violente. Pe mine ma atragea la poarta, sa vad grupurile de barbati care veneau de la meci, ca un stol de porumbei albi, care se desparteau la curtea fiecaruia, pentru ca pe acesti vecini barbati, ii vedeam in cursul saptaminii cu totul altfel, dar nu fara politete sau demnitate. Majoritatea lucrau la Depul CFR la Bar. Rudului si citiva la Uz.l Mai. Ei cei de la Depou veneau in pauza de masa, cum am mai povestit acasa sa manince, unde ii asteptau nevestele cu mincarea pe masa vara in curte, potrivita de calda, ca sa o poata manca repede, sa nu fie nici prea fierbinte nici prea rece.Masa era obligatoriu cu fata de masa alba, chiar daca ei erau negrii tuci. Timpul era scurt, veneau la l2 fix, erau negrii din cap pina in picioare, cu spilhozenele (introduse de nemti) unsuroase si ca apretate. Numai mainile si fata erau spalate. Nevestele, le puneau pe scaun un ziar vechi, ca sa nu murdareasca. Dupa ce mancau, plecau repede la Depou. La venire la ora 3 erau imbracati modest, ca pentru serviciu, cu haine curate dar modeste, cusute, cirpite, cu petice. Insa duminica, erau ca niste ginerici. Erau flori, era o sarbatoare pentru ei, mersul la meci, era obligatoriu. De aceea imi atrageau atentia si ieseam la poarta, sa-mi bucur ochii cu privelistea lor, veseli, imbracati cu camasi albe. La baietii lor(ai vecinilor), le-au pus nume dupa fotbalisti celebrii, sud americani, Amedeo, Amarildo. Unde sint ei acum? In cartier locuiau citiva fotbalisti, Pahontu, Pal, Boc si C.Tabarcea, care a  cununat pe vecinul nostru. Tabarcea care a murit pe stadion in l963(la inmomintarea lui era plin Cim.Bolovani, s-au rupt crengile cu cei care s-au urcat in copaci). La serviciu in statele de plata era Babone. Poate si altii, de care nu imi mai aduc aminte.(Il vedeam des si pe Dridea). Stiu doar ca Pahontu a conditionat jucarea fotbalului, de eliberarea din inchisoare a fratelui sau gestionar la alimentara, care furase din gestiune(pusese eticletele de carne la conservele de mazare si fasole). Am fost colega si cu fata lui din prima casatorie si cu fata luata odata, cu nevasta de a 2-a. Dar nu vreau sa va mai supar cu amanunte, am vrut sa va spun ca duminicile meciurilor, era o sarbatoare pentru noi cei din oras. Si barbatii mergeau sa se relaxeze si sa se bucure dupa o saptamina(se lucra si simbata) de munca grea, in conditii mizere. Ginditi-va ca lucrau la repararea locomotivelor cu abur, in care se baga carbuni cu lopata, de aceea erau negrii din cap, pina in picioare. Duminica erau si ei veseli ca sint cu camasi albe si noi ca ii vedeam diferiti, de restul saptamanii. Acum suporterii, merg sa se bata la meci, cita diferenta. Aceeasi diferenta este si intre societatea, de atunci si cea de acum.Dar ce este important, este ca barbatii erau politicosi, salutau si ajutau pe oricine indiferent de ce zi a saptaminii era, chiar si dumninica. Capul sus, pieptul inainte !!! papapa

Protest inedit la Paris

Protest inedit la Paris impotriva campaniei antiromanesti din presa franceza (FOTO)

autor: FrontPress 31.10.2011
Sambata, 29 octombrie, incepand cu ora 14 fix a avut loc in Paris manifestatia “Je suis Roumain” (“Si eu sunt roman!”), organizata de un grup de tineri din Franta. Prin  aceasta actiune inedita s-a dorit denuntarea imaginii negative a comunitatii romanesti, creata de catre media franceza.
Manifestantii au purtat o serie de panouri si afise cu scopul de a contribui la crearea unei imagini mai echilibrate a comunitatii romanesti. Participantii au purtat insemne cu numele, varsta si profesia lor, dar si imagini cu personalitati romanesti de talie mondiala care au trait in Franta, precum Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau Constantin Brancusi.
Deasemenea au fost initiate discutii cu trecatorii, pentru o incercare de schimbare a perceptiilor colective prin comunicare si contact direct cu oamenii. Sursa: FrontPress.ro
«

vineri, 28 octombrie 2011

Cel mai mare secret din viata regelui Mihai

Cel mai mare secret din viaţa Regelui Mihai
Autor:  Adrian Pătruşcă
Regele Mihai împlinește astăzi 90 de ani. Este ultimul supraviețuitor dintre șefii de stat din timpul celui de-al doilea război mondial. De la vârsta de 20 de ani a fost în vâltoarea evenimentelor. A trăit și a văzut multe. S-au scris zeci de volume despre viața sa. Dar impresionanta biografie a Majestății Sale ascunde încă multe taine.
REGELE MIHAI, LA 90 DE ANI


Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockhom”. Prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu.
EVZ: Traian Băsescu l-a acuzat pe Regele Mihai că, în calitate de şef al statului, multe dintre responsabilităţile privind, de exemplu crimele împotriva evreilor, îi revin şi Majestăţii Sale. Care este realitatea? A fost Regele Mihai cu adevărat şeful statului?
Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi asuma şi titlul de “Conducător al Statului".

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluţie politică după război

Ce puteri avea Regele în faţa Mareşalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că "Statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce".
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I ("Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu"), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.
În discursul ţinut, la 7 septembrie 1940, în şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu a ţinut să precizeze că “nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol", iar Regele va rămâne numai un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranţa că va putea fi o soluţie politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest "aranjament"?
Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român şi soţia sa, pe de-o parte, precum şi Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front şi la acţiunile protocolare impuse de raţiunile de stat.
Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziţie discretă faţă de Antonescu, relaţiile au fost extrem de protocolare şi amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului şi intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român şi cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea "Ucrainei Mari"

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce priveşte războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât şi a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuşi trecerea Nistrului?
Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate "Sud" reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea
 uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret" alimentată de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major.
Protecţia celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, împotriva germanilor şi-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării “problemei ruse" sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului şi nici nu avea cum să influenţeze evoluţia evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemţilor

Când s-au stricat relaţiile dintre Regele Mihai şi Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziţia antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942,
 când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educaţie şi relaţiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva aşa-numitei dominaţii germane. Conducerea celor două grupări de opoziţie (PNŢ şi PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspiraţia împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.
Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu şi dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza opoziţiei. Regele era formal capul oştirii şi complotiştii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei antiantonesciene aflată în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înţelegere cu Aliaţii Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice şi că numai o asemenea politică poate menţine statul român şi monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House"), jurnalist la Allied News Papers şi aflat în drum spre Turcia, desfăşurată la Palatul Regal din Bucureşti, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilităţile de reuşită ale unui puci.
Perspectiva ca monarhia şi regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condiţiile tergiversării încheierii armistiţiului şi ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roşie, a generat ample discuţii în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanţii la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliaţii, dar însăşi opinia publică română va putea susţine cu drept cuvânt că opoziţia democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-şi îndrepte privirea către noi forme de organizare politică şi socială.
Dintr-o asemenea perspectivă se poate înţelege graba cu care Regele Mihai I şi opoziţia condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acţiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea şi punerea în aplicare a legislaţiei antievreieşti, precum şi a cortegiului de suferinţe ce a urmat pentru populaţia evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor şi a atenuării suferinţelor
 acestei populaţii. Casa Regală a României a fost ţinută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Şeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar şi Ronald D. Bachman, în cartea sa "Romania: A Contry Study", afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo ţară vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc.

Moscova acceptase condiţiile de armistiţiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din
 teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărţire a sferelor de influenţă, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, şi care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil.
În timp ce Aliaţii Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin", sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.
Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistiţiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării “telegramei de la Stockholm".

Misterul "Telegramei de la Stockholm"

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc.
(“Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi.
Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere")

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi, mai apoi cred că au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Sovieticii au căutat să obţină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, şi originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: "cea mai mare eroare politico-militară din istoria României"

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziţiei?
Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut “cartea" pe care Mareşalul “o juca". Sovieticii au profitat de această situaţie, generată de ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România şi a nu-şi respecta, mai apoi, angajamentele luate.
Opoziţia a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greşeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii.
Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a “Bătăliei pentru Armistiţiu".
În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea “regimurilor de democraţie populară".
Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluţia evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor şi nu numai. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit şi el la acest deznodământ nefast?
Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, graţierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea ruşilor?
Predarea Mareşalului Ion Antonescu şi a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniştilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanţii PCR începeau să domine raporturile de "amiciţie" cu Casa Regală, şi nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August".
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum şi mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea "camarilei regale" faţă de Ion Antonescu avea să-şi spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preţ pe Mareşalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de graţiere a lui Antonescu?
O posibilă graţiere a Mareşalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat şi în care Casa Regală dorea să se salveze, totuşi, şi să-şi salveze perspectiva existenţială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) şi micile gesturi de opoziţie faţă de ocupantul sovietic şi aliatul
 său, comuniştii români, nu aveau cum să influenţeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reţine această “rezistenţă regală", precum şi, totodată, infamia de la “23 August" 1944.
În contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri.
În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condiţiile în care sovieticii şi-au impus condiţiile, pe fondul slăbiciunilor şi înţelegerilor cu Aliaţii Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofiţerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, dovedind, totuşi, o totală inactivitate şi lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranţei, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmaşilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată şi nici măcar negociată. Posibilităţile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eşichierul politic al României, la sfârşitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniştilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizaţiile politice din exil şi eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanţa sa politică nu a fost pe măsura speranţelor "camarilei regale" şi ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.
Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoţit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declaraţiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a “făcut război împotriva lor".

După decembrie 1947 au existat relaţii între Casa Regală şi regimurile Dej şi Ceauşescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală şi România lui Dej şi Ceauşescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însuşite de Regele Mihai I.
Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităţilor de informaţii externe ale Securităţii române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a “Declaraţiei de la Budapesta", de către Regele Mihai I, a însemnat sfârşitul “neutralităţii binevoitoare" care exista între regimul de la Bucureşti şi locatarul de la Versoix.

ÎNCERCAT. Regele Mihai nu a avut parte de prea multe momente liniştite în tinereţea sa
FOTO: ARHIVA ARHITECT MĂDĂLIN GHIGEANU

Constantin Corneanu este doctor în istorie şi preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice "Gheorghe I. Brătianu" (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 şi 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova între 2004 şi 2007.
Teza sa de doctorat a tratat situaţia României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeaşi temă constituie şi subiectul lucrării sale "Sub povara marilor decizii" (Editura Scripta 2007).
Citiți și:
        * Regele Mihai I, la 90 de ani. Cele mai controversate momente ale vieţii
        * Regele Mihai I acceptă invitația în Parlament. "E o dovadă de democrație și libertate"
        * 25 octombrie 2011. Operațiunea "Instaurarea Monarhiei"

Poporul roman, bunul samaritean


Abia acum am inteles pe deplin, de ce ne spune mereu  Boc si Basescu, ca s-au luat masurile cele mai bune, cu taierea salariilor si impozitareea pensiilor. Daca nu era asa ce faceam acum? Mai eram noi "bunul samaritean " pentru Grecia ? Mai ajutam noi bogatasii tarii, cu pensii si salarii de peste 800 de lei, pe greci?
 Vedeti ce  inseamna sa ai conducatori misto la cap, adica dusi cu capul ?
 Daca am luat masurile cele mai bune, suntem bogatasi si am sarit imediat in ajutor grecilor cu 2000 de euro pe luna, noi  cei cu 200 de euro pe luna.
Dar acest calcul nu este pentru  tot poporul, cel de la opinca, pentru ca oricit i-ai explica, nu va intelege, cum bogatasul roman cu 200 euro pe luna, ajuta sarantocul de grec cu 2000 de euro pe luna. Pentru asta avem conducatori luminati, dar si ei ce sa faca, daca noi nu pricepem nimic? Sa ne lasam condusi de ei, spre culmile cele mai inalte ale dezastrului. Sic !!! 
http://singurafelina.blogspot.com/

Partea penala a celebritatii

Partea penală a celebrităţii. Vă prezentăm afacerile dubioase şi dosarele în care au fost implicate 9 dintre cele mai cunoscute vedete de tabloid din România

Deşi îi vedem zilnic în paginile tabloidelor sau la televizor, ştim extrem de puţine lucruri relevante despre ei. Multe dintre persoanele publice din România şi-au construit averile fabuloase în anii tulburi de după revoluţie sau chiar în vremea lui Ceauşescu şi au fost implicate în afaceri dubioase, soldate mai mereu cu dosare penale. Rl vă prezintă poveştile controversate a unsprezece dintre cele mai cunoscute „celebrităţi” dâmboviţene.
CĂTĂLIN BOTEZATU – Închisoare pentru fraudă
Anii de închisoare pe care Cătălin Botezatu i-a făcut în Italia şi România nu reprezintă pentru creatorul de modă un motiv de ruşine, ci, mai nou, chiar un subiect de laudă. În cartea biografică lansată anul acesta, „cel mai râvnit burlac” povesteşte cum a ajuns să fie încarcerat în cele două ţări. Cătălin Botezatu a fost condamnat în 2000, de instanţele româneşti, la închisoare pentru folosirea creditelor luate de la Bancorex şi Bankcoop în interes propriu, pentru bancrută frauduloasă şi complicitate la înşelăciune. Scandalul izbucnise însă din 1996, an în care designerul a fugit din ţară, după cum singur a povestit. Ulterior s-a predat poliţiei în Italia şi după trei luni de detenţie a fost expulzat înapoi în România. Presa a relatat la acea vreme că valoarea fraudei ar fi fost de aproximativ 2 milioane de dolari. Cătălin Botezatu a fost încarcerat jumătate de an în România. Designerul nu a dorit să comenteze pentru RL acest episod din trecutul său.
OANA ZĂVORANU – Moşteniri penale
Oana Zăvoranu este într-un război televizat permanent cu mama sa, pentru averea de peste cinci milioane de euro pe care i-a lăsat-o tatăl vitreg. Diva cu buricul gol a fost înfiiată de Nicolae Zăvoranu pe când avea doar 12 ani. La acea vreme, tatăl natural al vedetei era condamnat la moarte de autorităţile comuniste pentru delapidare. Ioan Bănicioiu a fost prins de miliţieni, în 1984, cu  câteva sute de grame de aur, 15.000 de dolari, 23.000 de mărci, 370 de guldeni olandezi şi 15 carnete CEC cu sume între 70.000 şi 115.000 de lei.
Bărbatul fusese până la arestare responsabilul bufetelor dintr-un important pasaj pietonal bucureştean şi a fost acuzat că „umbla” la gramajul produselor alimentare pe care le vindea. Ulterior, sentinţa lui Ioan Bănicioiu a fost schimbată la închisoare pe viaţă. Mama Oanei a divorţat de el şi a reuşit astfel să îşi salveze o parte importantă din avere. El a fost eliberat după 1990 şi a trăit până în 2003. Şi tatăl vitreg, Nicolae Zăvoranu, a făcut averea tot în vremea comunismului, el fiind responsabil la acea vreme cu aprozarele din Bucureşti. După Revoluţie, s-a implicat în afaceri imobiliare şi a investit într-un cimitir privat. Nicolae Zăvoranu a murit în 2000. „Nu consider că au fost averi ilicite, doar comuniştii au considerat aşa. Ei credeau că orice om care face bani, care era altfel decât restul populaţiei ce trăia în sărăcie, trebuie să fi comis ceva necurat sau face afaceri cu străinătatea. Reţinerea tatălui meu natural a fost abuzivă şi ca dovadă el a fost eliberat abia în 1991, deşi imediat după Revoluţie toţi deţinuţii de drept comun au fost amnistiaţi”, ne-a explicat Oana Zăvoranu.
CRISTI BORCEA – Speculă cu butelii
Printre cei mai mediatizaţi oameni din România se află şi Cristian Borcea, unul dintre acţionarii importanţi ai Clubului Dinamo. Numele său a fost implicat inclusiv în dosarul de corupţie în urma căruia a fost arestat recent şeful arbitrilor Vasile Avram.  Acţionarul de la Dinamo a fost bănuit că ar fi mituit arbitri pentru rezultate favorabile. Cristi Borcea este supranumit „regele buteliilor” pentru că înainte de 1989 a făcut bani din vânzarea de butelii. La vremea respectivă, preţul oficial al uneia era de 25 de lei dar, pentru că erau greu de obţinut, Borcea le vindea pe piaţa neagră şi cu 100 de lei, aşa cum singur a povestit. După căderea comunismului, Borcea a fost cercetat pentru mai multe afaceri imobiliare dubioase. Într-un astfel de dosar, aflat încă la instanţă din 2007, este suspectat că a făcut parte dintr-un grup mai mare de oameni de afaceri împroprietăriţi ilegal de Primăria Constanţei, condusă de Radu Mazăre, de asemenea inculpat în acelaşi caz. Potrivit anchetatorilor, acţionarul lui Dinamo a achiziţionat drepturile litigioase pentru un teren cu numai 53, 94 de euro şi a primit în compensare de la Primăria Constanţa un teren de 9.000 de metri pătraţi în Mamaia, pe care l-a vândut ulterior cu 28 de milioane de euro. Cristi Borcea nu a putut fi contactat.
REMUS TRUICĂ - Pădure luată cu japca
Divorţul lui Remus Truică, fostul şef de cabinet al primului ministru Adrian Năstase, l-a adus pe acesta în lumina reflectoarelor, după o pauză de şase- şapte ani. Astfel, opinia publică a descoperit că Truică are o avere fabuloasă: o adevărată moşie la Snagov, proprietăţi la Monaco şi în Caraibe. A aniversat împlinirea a 40 de ani ca un adevărat miliardar, angajând-o pe cântăreaţa Patricia Kass să susţină un recital. România liberă a relatat de curând că afacerile lui Remus Truică au explodat în vremea guvernării lui Adrian Năstase, când firma la care era acţionar a primit mai multe contracte bănoase, cu instituţii publice. La începutul anilor 2000, Total Net a încheiat afaceri cu Ministerul Finanţelor, Televiziunea Română, Petrom şi Guvernul României. Lovitura financiară a dat-o când a pus mâna pe o moşie de 10 hectare de pădure în Snagov, una dintre cele mai exclusiviste zone de lângă Bucureşti. Ulterior, potrivit presei, a mai căpătat 22 de hectare de teren în aceeaşi zonă şi intenţiona să construiască acolo un orăşel de lux, dar criza i-a dat planurile peste cap. Deşi în jurul acestor tranzacţii au existat unele suspiciuni de corupţie, Remus Truică nu a fost niciodată anchetat.
IRINEL COLUMBEANU – Avere pe seama tatălui


O altă vedetă ultramediatizată este Irinel Columbeanu, posesorul unei averi care a evoluat, în funcţiede criza economică, între 38 şi 150 de milioane de euro. VIP-ul de la Izvorani a explicat de mai multe ori că ar fi făcut avere pentru că, în timpul Revoluţiei, pe 23 decembrie 1989, când tinerii încă mureau în Piaţa Universităţii, doi francezi de la Alcatel au dat peste el din întâmplare, în faţa hotelului Intercontinental, şi i-au propus o afacere cu telefoane care s-a dovedit una dintre cele mai mari lovituri a anilor ’90. „Recunosc, a fost noroc chior”, declara el unui ziar central. Desigur, Irinel evită să facă vreo legătură cu faptul că la acea vreme tatăl său era funcţionar în Secretariatul General al Guvernului. De altfel,Ioan Columbeanu a fost probabil cel mai rezistent nomenclaturist comunist, pentru că a intrat în Executiv încă din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1959, şi a ieşit la pensie abia în timpul guvernării Radu Vasile, în 1998. Celelalte afaceri ale lui Irinel Columbeanu au fost mai degrabă eşecuri, unul dintre cele mai mediatizate falimente fiind o fabrică de ciment special în Gorj. „Nu am nimic de comentat”, a precizat şi Irinel Columbeanu.
VIOREL LIS – „Şpaga suedeză”

Fostul primar al Capitalei, Viorel Lis, nu mai are nici o funcţie publică, dar este maimereu prezent în emisiunile mondene de la Pro TV sau Antena 1. Promovat ca pasionat de jocuri de noroc electronice („păcănele”), cu o soţie mult mai tânără decât el, Viorel Lis se afişează în ipostaze dintre cele mai penibile, precum cea de Shrek. Numele lui Viorel Lis a apărut însă într-un important dosar al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, din 2005, numit şi „Şpaga suedeză”. Anchetatorii au pornit investigaţia după declaraţia unui manager al companiei suedeze ABB, acuzat de deturnare de fonduri şi care a declarat că în 1998 a dat mită de 600.000 de dolari către cinci demnitari români.  Printre aceştia şi fostul edil Viorel Lis, bănuit că ar fi primit bani ca să îşi dea acordul pentru construirea unei centrale electrotermice. Viorel Lis a admis că a făcut o excursie în Suedia pentru a vedea acolo un model de astfel de centrală, dar a negat că ar fi luat şpagă. DNA ne-a răspuns că în ceea ce-l priveşte pe Viorel Lis, acesta a fost scos până la urmă de sub urmărirea penală în acest dosar. „Nu mă mai interesează subiectul, e închis pentru mine”, a fost singura declaraţie a fostului primar al Bucureştiului.
DAN NICORESCU - Miliardarul periculos la volan
Unul dintre cei mai discreţi milionari, dar nu lipsit de controverse, este bucureşteanul Dan Nicorescu. Posesorul unei vile impozante lângă Parcul Herăstrău, una dintre cele mai scumpe zone ale Capitalei chiar şi pe timp de criză, Dan Nicorescu a fost cercetat penal în 2008  pentru că ar fi intrat cu Bentley-ul său de peste o sută de mii de euro în alte cinci maşini parcate. În accident a fost rănită şi o tânără care se afla într-unul dintre autoturisme. Martorii au susţinut atunci că miliardarul era beat, dar acesta ar fi fugit de la locul accidentului, apoi ar fi refuzat să dea probe biologice la cererea poliţiştilor, după cum a relatat presa. După ce s-a ales cu dosar penal, Dan Nicorescu ar fi apelat la tot felul de tertipuri pentru a scăpa. La un moment dat, ar fi prezentat inclusiv o adeverinţă medicală din care reieşea că suferă de o boală care nu îi permite să piardă sânge. Dosarul a fost trimis la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, care acum a refuzat însă să ne transmită în ce stadiu se află ancheta. Dan Nicorescu a fost acţionar la Banca Românească şi, conform presei centrale, a făcut avere din afaceri cu fier vechi.  Apoi, şi-a extins afacerile şi în zona imobiliară.  „Nu înţeleg de ce mă sunaţi pe mine să mă întrebaţi de accident. Nu am nimic de comentat”, ne-a răspuns omul de afaceri, după care ne-a închis telefonul.
GIGI BECALI - Afaceri cu terenurile statului

Averea finanţatorului Stelei a fost construită pe un munte de controverse. În perioada comunistă,Gigi Becali a preluat afacerea familiei de comerţ cu iaurt, dar abia după 1990 s-a lansat în afacerile mari. La început a exportat rulmenţi în Turcia şi a importat blugi de proastă calitate. Prima afacere cu iz penal a avut loc în 1999, când a schimbat 21 de hectare de pământ mai puţin valoros cu 21 de hectare deţinute de armată în Băneasa, cartier scump al Bucureştiului. În 2007, presa a scris că Gigi Becali l-ar fi mituit pe fostul ministru al Apărării Victor Babiuc, căreia i-ar fi oferit o proprietate pentru fiica sa. De asemenea, ţăranii care aveau pământuri în jurul Capitalei au povestit că oamenii finanţatorului le-ar fi preluat terenurile ieftine cu forţa. De asemenea, numele lui Gigi Becali apare în unele dosare de retrocedare, în care el ar fi preluat ieftin drepturile litigioase, după care ar fi vândut respectivele proprietăţi foarte scump.
RADU MAZĂRE - Retrocedări dubioase
O bună parte a presei este în ultima vreme fascinată de ieşirile excentrice ale primarului de Constanţa Radu Mazăre. Jurnaliştii fermecaţi de personalitatea edilului care s-a îmbrăcat la o paradă de modă în costum de ofiţer nazist au uitat însă că Radu Mazăre a fost judecat pentru retrocedări dubioase din oraşul de la malul mării. Afacerea cu cea mai mare amploare financiară, care este obiectul unui dosar în instanţele bucureştene încă din 2007, a privit împărţirea averii fostei familii boiereşti Movilă, care deţinuse anterior comuniştilor 1.200 de hectare din oraşul Constanţa. Ultima descendentă a familiei, Yvone Aline Buzescu Movilă, a încheiat un act prin care îşi ceda drepturile litigioase asupra terenurilor unui om de afaceri local. La puţină vreme, femeia a murit, iar respectivul afacerist a obţinut de la autorităţile locale, prin mai multe schimburi, unele dintre cele mai profitabile terenuri din Constanţa şi Mamaia. În 2007, DNA l-a acuzat pe Radu Mazăre că împreună cu 36 de persoane, majoritatea funcţionari din Primărie şi oameni de afaceri precum Cristi Borcea, ar fi prejudiciat statul român cu 77 milioane de euro şi Constanţa cu 37 milioane de euro prin retrocedări şi schimburi de terenuri păguboase. Radu Mazăre nu a putut fi contactat.

http://brasovpress.ro/

joi, 27 octombrie 2011

BARBU CATARGIU O CRIMA PERFECTA

Barbu Catargiu

de la Enciclopedia României

Barbu Catargiu
Născut 26 octombrie 1807, Bucureşti
Decedat 8 iunie 1862, Bucureşti
Cauză deces asasinat
Ocupaţie om politic
 
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
22 ianuarie 1862 - 8 iunie 1862
Orientare
politică
conservator
Căsătorit cu Caterina Parravicini
Părinţi Ştefan Catargiu
Stanca Văcărescu
Copii Mariţa
Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, Bucureşti - d. 8 iunie 1862, Bucureşti), om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare. La 22 ianuarie 1862 devine întâiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor.
Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 când este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici până în zilele noastre.

Cuprins

[ascunde]

Originea. Studiile

Catargiu îşi are originile într-o familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. Aici studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică. O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru spunea că o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis destinul tragic în timpul şederii sale la Paris.

Începutul carierei politice. Funcţii în administraţia statului

În 1834, tânărul Catargiu revine în ţară şi se face remarcat în cercurile „Societăţii Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. Pe 20 decembrie 1842, este numit director al Departamentului Dreptăţii, iar pe 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer şi trecut în arhondologie (cronica rangurilor domneşti).
În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, Mariţa, care se căsătoreşte în anul 1859 cu Louis Béclard, consulul Franţei la Bucureşti.
Deşi era un critic al domniei lui Gheorghe Bibescu, Catargiu refuză să participe la mişcările revoluţionare din 1848, preferând să călătorească în Anglia, Franţa, Austria, unde contactează oficialităţi politice şi studiază viaţa civilă şi de stat din marile capitale occidentale. Revine în ţară după ce se calmează spiritele şi este reconfirmat în funcţia de director al Dreptăţii. Ulterior, este desemnat suplinitor la Sfatul Vistieriei (2 decembrie), iar un an mai târziu este ridicat la rangul de vornic al poliţiei.
După ce Barbu Ştirbei, fostul său coleg de cameră de la Paris, este ales domnitor al Ţării Româneşti, Catargiu este numit judecător la Înalta Curte de Justiţie. După unele neînţelegeri cu Divanul ţării îşi prezintă demisia din această funcţie pe 7 ianuarie 1856.

Activitatea unionistă. Ascensiunea politică

În contextul internaţional favorabil Unirii Principatelor, Barbu Catargiu desfăşoară importante activităţi unioniste, fiind unul dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia. Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic care a redactat şi a dat publicităţii la 19 martie 1859 cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor şi hotărârilor Divanului ad-hoc. Totuşi, Catargiu nu reuşeşte să fie ales pentru Divanul ad-hoc din cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici.
Barbu Catargiu, reproducere după tabloul lui Theodor Aman
Pe 18 octombrie 1858, este invitat să facă parte din Consiliul de miniştri, ocupând portofoliul Finanţelor. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, cea care va alege noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, candidează în judeţul Dâmboviţa.
Iniţial, Catargiu opta pentru alegerea lui Gheorghe Bibescu, însă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi a clarificat decizia pentru alegerea noului domn la Bucureşti.
În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte din nou portofoliul Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie12 mai 1861, liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român, afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei", prilej cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.
În primii ani de după Unire, conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni conservatoare.

Întâiul prim-ministru al României. Activitatea guvernamentală

Cum gruparea conservatoare deţinea majoritatea atât la Bucureşti, cât şi Iaşi, cel desemnat, la 22 ianuarie 1862, să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu. În timpul acestei guvernări au fost luate importante măsuri pentru unificarea administrativă a noului stat care îşi stabilise o singură capitală şi o singură Adunare. Este desfiinţată Comisia centrală (14 februarie), se desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, Şcoala militară de la Iaşi se mută la Bucureşti, contopindu-se cu cea de aici, iar Iaşilor încetează a i se mai da calificativul de Capitală.
Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără legea vânzării sării şi legea urmăririi veniturilor statului. Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie), potrivit căreia poliţia presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.

Problema legii rurale. Discursul din 8 iunie

După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută şi o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală, a fost adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862. Avea un caracter pur conservator, singura caracteristică fiind constituirea unui pământ comunal, care cuprindea trei pogoane de fiecare cap de familie ţărănească. Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.
Proiectul a fost combătut intens de opoziţie. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris, singura prevedere fiind aceea că „ţăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moşia lui”. Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul îşi va impune voinţa. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează la mase şi convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului.
Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, primul ministru susţine în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări: „trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti [...] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”.
Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei, sub care a fost asasinat Barbu Catargiu

Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. „O crimă politică perfectă”

Barbu Catargiu nu-şi dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aştepta. După încheierea alocuţiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul când trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspândită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului.
Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vârsta de 54 de ani, fiind înmormântat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dâmboviţa, conform testamentului său.
Imediat după asasinat, Bibescu dă ordin să fie închise porţile Mitropoliei, la locul crimei făcându-şi apariţia organele de anchetă şi chiar domnitorul Cuza. Sunt audiaţi martori, administrate probe de la locul faptei, care însă nu au reuşit să elucideze anchetatorii, pentru că informaţiile erau contradictorii. În cele din urmă cercul de suspecţi este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu şi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci toţi erau dispăruţi fără urmă.
Asasinarea prim-ministrului a şocat societatea la vremea respectivă. Făptaşul se evaporase în negura vremii, însă era clar pentru autorităţi că o asemenea crimă implica lucruri mult mai grave precum conspiraţii politice şi chiar implicarea directă a unor înalţi demnitari. Trebuiau astfel identificaţi autorii morali ai asasinatului. Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fost elucidat nici până astăzi. Cercetările au fost sistate din ordinul domnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut.

Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat

Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului. Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putând fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie. Istoricii au renunţat la această variantă, argumentând că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu. Ideea unui asasin fanatic a fost alimentată de o mărturie a liberalului I. G. Valentineanu, directorul gazetei „Reforma”. Conform acestuia, un naţionalist exaltat, Dimitrie Dunca, ar fi venit la redacţia ziarului şi i-ar fi arătat un pistol şi un pachet în care s-ar fi aflat testamentul său politic.
Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmânat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar când Desliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri.
Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei.
Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri. În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat.

Bancile " IARTA " Grecia de 100 miliarde euro

Bancile “iarta” Grecia de o parte a datoriilor doar pentru a fi recapitalizate de restul statelor UE

autor: FrontPress 
Capacitatea financiară a fondului de urgenţă va fi crescută la 1.000 de miliarde de euro, a declarat preşedintele francez Nicolas Sarkozy la încheierea unui summit european la Bruxelles în noaptea de miercuri spre joi, potrivit Mediafax. Suma ar putea fi completata de tarile emergente, precum China. El a salutat după 10 ore de negocieri şi faptul că Banca Centrală Europeană (BCE) se află “în spatele deciziilor care au fost luate”, după declaraţiile de miercuri ale viitorului preşedinte al institutului monetar, italianul Mario Draghi.
Datoria Greciei va fi redusă cu 100 de miliarde de euro doar pentru ca băncile să fie recapitalizate din alte surse
Datoria greacă va fi redusă cu 100 de miliarde de euro graţie “renunţării” de către bănci la aproximativ 50 la sută din creanţele lor, a mai spus Sarkozy. “Creditorii privaţi vor face un efort voluntar de 50 la sută”, ceea ce va permite Greciei să evite intrarea în incapacitate de plată, a explicat preşedintele francez. Cancelarul german Angela “Merkel şi cu mine am discutat cu reprezentanţii bancherilor, nu pentru a negocia, ci pentru a-i informa despre deciziile celor 17″ membri ai zonei euro. “Ei înşişi au reflectat şi au fost de acord”, a mai declarat Sarkozy.
Conform România Liberă, valoarea “pierderii” băncilor era ultimul mare punct de blocaj în negocierile pentru finalizarea unui plan de răspuns al zonei euro la riscul de propagare a crizei datoriilor.
Afirmaţiile preşedintelui francez au fost doar o perdea de fum. În faţa presei el a adoptat pentru opinia publică o poziţie de forţă faţă de bancheri. În realitate însă băncile urmează să-şi recupereze “datoriile iertate” ale Greciei de la restul statelor membre ale UE. Acordul final include practic consolidarea Fondului European pentru Stabilitate Financiară şi un program de recapitalizare a băncilor pentru a le permite acestora să îşi amortizeze pierderile din datoria greacă.
“S-a stabilit ca băncile să fie obligate, până pe 30 iunie 2012, să aibă o pondere de 9% de capital de cea mai bună calitate. (…) Băncile trebuie să adune capitalul în primul rând din surse private şi, doar dacă nu va fi posibil, pot solicita sprijinul guvernelor statelor. Iar dacă guvernele nu vor putea oferi sprijin fără a crea riscuri sistemice pentru zona euro, Fondul European pentru Stabilitate Financiară poate oferi împrumuturi pentru recapitalizare”, precizează Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European.
“Am căzut de acord asupra recapitalizării băncilor, care trebuie să fie unul dintre obiectivele noastre principale“, a precizat premierul polonez Donald Tusk, a cărui ţară deţine preşedinţia semestrială a Uniunii Europene, în cadrul unei conferinţe de presă la sfârşitul summitului şefilor de stat şi de guvern din UE, transmite Agerpres.
Donald Tusk a mai subliniat importanţa întâlnirii tuturor liderilor din UE pentru a discuta asupra unor chestiuni care, deşi privesc aparent criza din zona euro, au urmări asupra întregii Uniuni. “Orice acţiune luată pentru a întări integrarea Eurogrupului nu ar trebui să submineze Uniunea Europeană în ansamblul ei”, a mai declarat premierul polonez.
“Reguli de aur” bugetare. Ţările din zona euro au spus “adio” autonomiei financiare
Printre măsurile prevăzute pentru consolidarea disciplinei bugetare comune a Uniunii monetare figurează “adoptarea, în fiecare stat, a unor reguli privind un buget echilibrat, care să transpună Pactul de stabilitate şi creştere în legislaţie, de preferinţă la nivel constituţional sau echivalent, până la sfârşitul anului 2012″, afirmă textul adoptat la încheierea summitului de la Bruxelles. Aceste măsuri vizează deocamdată doar statele care au adoptat moneda euro.
Franţa şi Germania preconizau, la jumătatea lunii august, ca toate ţările din zona euro să adopte o regulă care să impună, prin Constituţie, limite ale datoriilor şi deficitului, scrie România Liberă. Germania dispune de un astfel de proiect încă din 2009. Spania a adoptat o astfel de reglementare în septembrie, dar încercările Franţei în această direcţie au fost blocate de opoziţie, care consideră că o astfel de măsură reprezintă “o capcană politică”. În Italia, Guvernul a aprobat în septembrie un proiect de includere a “regulii de aur” în legislaţie, însă acesta mai trebuie adoptat şi de Parlament, într-un proces de durată. În afara zonei euro, Elveţia dispune de o astfel de reglementare, în timp ce Marea Britanie a aplicat principiul între 1997 şi 2007. Sursa: FrontPress.ro
«

miercuri, 26 octombrie 2011

Despre cruciade

Despre cruciade pe scurt. O ripostă la expansiunea militară a islamului

autor: FrontPress 
Nu demult, în manualele de istorie, cruciadele beneficiau de o imagine favorabilă. În versiunea catolică, ele reprezentau salvarea locurilor sfinte. În versiunea republicană (şi colonială), aceeaşi expediţie a făcut cultura franceză să strălucească peste mări. Astăzi, discursul este invers. În rândul creştinilor, subiectul ţine aproape de căinţă. Umaniştii consideră cruciadele o agresiune săvârşită de occidentali violenţi şi lacomi împotriva unui islam tolerant şi rafinat. O legendă poleită este înlocuită cu alta, neagră.
Să subliniem mai întâi o chestiune de vocabular, deloc anodină. Cuvântul cruciadă este ulterior primelor cruciade: datează de la începutul secolului al XIII-lea. Cruciaţii vorbeau în schimb despre pelerinaj, despre drum, despre călătorie peste mări. Căci obiectivul prim al cruciadelor este religios: oamenii vor să calce pe pământul pe care a călcat Cristos. Încă de la convertirea sa, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin scoate la lumină locurile unde a trăit Cristos. De vreme ce a merge către Ţara Sfântă echivala cu răscumpărarea păcatelor, Bethleemul, Nazarethul şi Ierusalimul devin ţinta pelerinajelor.
Porniţi să cucerească lumea pentru a răspândi credinţa în Mahomed, arabii cuceresc Ierusalimul în 638. Creştinii din Palestina sunt toleraţi. Cu toate astea, sunt reduşi la condiţii de dhimi: purtarea unor semne distinctive şi plata unui impozit special, djizya, îi autorizează să îşi practice cultul. Le este interzisă însă construirea de noi biserici, ceea ce, pe termen lung, îi condamnă. Pelerinajele europene pot continua cu condiţia achitării unui tribut, mai cu seamă pentru a putea ajunge la Sfântul Mormânt. În 800, califii abasizi, a căror capitală este Bagdad, îi acordă chiar lui Carol cel Mare tutela morală asupra Locurilor Sfinte. În secolele al IX-lea şi al X-lea, pelerinii sunt tot mai numeroşi.
La începutul secolului al XI-lea, situaţia devine tensionată. Creştinii care servesc în administraţia califatului sunt obligaţi să se convertească la islamism. În 1009, califul El-Hakim dă tonul persecuţiilor şi porunceşte să se distrugă Sfântul Mormânt. În 1065, un grup de pelerini germani este atacat de beduini. Alţi invadatori se răspândesc, la puţin timp, în Palestina: turcii. În 1078, selgiucizii pun mâna pe Ierusalim. Începând de la această dată, pelerinajele devin extrem de periculoase, apoi se întrerup.
Pentru un creştin din Evul Mediu, a face un pelerinaj este un act curent. Aproape de casă, la un sanctuar în care e venerată o relicvă; ceva mai departe, atunci când trebuie să se supună unei penitenţe speciale; foarte departe, cu un scop excepţional. Aşadar, a nu mai putea merge să te reculegi la mormântul lui Cristos este un lucru insuportabil. Cruciada răspunde în primul rând unei exigenţe practice şi morale: eliberarea Locurilor Sfinte.
În secolul al VII-lea, musulmanii au ocupat Palestina şi Siria; în secolul al VIII-lea, au anihilat creştinătatea din Africa de Nord şi apoi au invadat Spania şi Portugalia; în secolul al IX-lea, au cucerit Sicilia. Constantinopolul are în faţă pericolul turcesc. Punţile dintre Roma şi Bizanţ nu au fost întrerupte niciodată, în ciuda schismei din 1054, în ciuda diferendelor teologice. În 1073, împăratul Mihail al VII-lea îl cheamă în ajutor pe papa Grigore al VII-lea, apel reiterat, în 1095 de Alexis I Comnenul către Urban al II-lea. Cruciada este o riposta la expansiunea militară a islamului, o replică la implantarea arabilor şi turcilor în zone ale căror oraşe, leagăne ale creştinismului în vremea sfântului Pavel, au fost sediile primelor episcopate. Regiuni în care fidelii lui Cristos sunt de acum înainte persecutaţi.
În Spania, Reconquista a început către 1030. Toledo este recucerit din mîinile maurilor în 1085; încă din anul imediat următor, almoravizii, veniţi din Maroc, lansează o nouă ofensivă. La chemarea lui Urban al II-lea, cavalerii francezi acordă sprijin militar armatelor din Aragon, Castilia şi Portugalia. În 1095, numeroşi participanţi la prima cruciadă proveniţi din Provence sau Languedoc luptaseră deja în Spania. Normanzii au debarcat în Sicilia în 1040, şi, după treizeci de ani de confruntări, îi alungă pe arabi.
În Occident, secolul al XI-lea constituie un moment-cheie. Invaziile au fost stăvilite, noi popoare se convertesc (cum ar fi ungurii), cucerirea Angliei (1066) apropie insula de continent. Numărul naşterilor creşte, oraşele se extind. Biserica este mobilizată de elanul reformei gregoriene şi Europa se acoperă de mânăstiri (40 000 de mânăstiri întemeiate între secolul al IX-lea şi al XII-lea). În plan economic, moneda circulă, comerţul ia un nou avânt şi bogăţia sporeşte. Occidentul se simte puternic: popoarele sunt cutezătoare în astfel de momente.
Prima cruciadă: un avânt al credinţei
Papa Urban al II-lea continuă reforma ecleziastică începută de predecesorul său, Grigore al VII-lea. Cu acest scop, în 1095, efectuează un turneu de predici în Franţa. În timpul unui conciliu regional, la Clermont, suveranul pontif predică în faţa episcopilor şi abaţilor. La 27 noiembrie 1095, lansează un apel către creştinătate. Pe Pământ Sfânt, explică Papa, „turcii se întind continuu. Mulţi creştini au căzut sub loviturile lor, mulţi au fost făcuţi sclavi. Aceşti turci distrug bisericile; pradă regatul lui Dumnezeu”. Urban al II-lea cere „să se meargă în ajutorul creştinilor” şi „să fie izgonit acest popor nefast”. Celor care vor înfrunta această aventură papa le promite o indulgenţă absolută şi siguranţa bunurilor lor, intrate sub protecţia Bisericii. El reînnoieşte această promisiune la Limoges, Angers, Tours, Poitiers, Saintes, Bordeaux, Toulouse şi Carcassonne.
Papa s-a adresa nobililor şi cavalerilor, oameni de arme capabili să întreprindă această expediţie. În oraşe şi în sate însă, predicatorii au dus mai departe apelul lui Ubran al II-ea. Cel care l-a auzit mai întăi e aşadar poporul. La începutul lui 1096, acesta se pune în mişcare cu fervoare. Este citat cazul unor sate întregi care au luat calea Orientului. Această cruciadă populară, comusă din oameni simpli veniţi din Normandia, Picardia, Lorraine, Auvergne, Languedoc sau Provence este condusă de şefi improvizaţi, Petre Eremitul şi Gaulterius Fără de Avere. Cei din nord urmează cursul Dunării, alţii trec prin Alpi şi prin Cîmpia Padului. Toţi se întâlnesc în Macedonia. La 1 august 1096 sunt la Constantinopol. Încă din secolul al V-lea, oraşul este supranumit Noua Romă. Înconjurată de ziduri grandioase, această capitală cosmopolită e cel mai frumos oraş din lume. Văzând trupa de amărâţi plecaţi de la celălalt capăt al continentului, locuitorii săi se întreabă dacă aceşti fraţi creştini sunt prieteni sau invadatori. Ana Comnena, fiica împăratului Alexis I, a fost martor ocular al scenei: „Era Occidentul întreg, toate neamurile barbare din ţările aflate între celălalt mal al Adriaticii şi Coloanele lui Hercule, toţi aceştia emigrau în masă, familii întregi îndreptându-se spre Asia, traversând Europa de la un capăt la altul.” Ţinută în afara oraşului, această trupă prost înarmată şi prost organizată este masacrată de turci. Supravieţuitorii îşi vor continua marşul decât în urma unei alte cruciade, cea a nobililor.
În Europa s-au format patru armate. Cum au fost ele recrutate? Nimeni nu ştie precis. Expediţia din 1096 e consecinţa unei iniţiative pontificale. În secolul al XI-lea, situaţia papalităţii este instabilă. În Germania şi în Italia de Nord, cearta Investiturilor opune Biserica Imperiului în ceea ce priveşte numirea episcopilor şi abaţilor: numeroşi episcopi se revendică de la antipapa Clement al III-lea, numit de împăratul Henric al IV-lea. Cruciada nu a fost predicată aşadar în Italia şi nici în Germania. În Franţa, Urban al II-lea este în conflict cu regele: unele dintre obiectivele conciliului de la Clermont era şi acela de a proclama excomunicarea lui Filip I, care şi-a repudiat soţia pentru a-şi lua altă nevastă. Nobilii primei cruciade provin aşadar din ţări care se supun pontifului.
La 15 august, Godefroi de Bouillon este urmat pe drumul către Ungaria de flamanzi, loreni şi germani. Provensalii (astfel se numesc nobilii din ţinuturile occitane), luaţi de Raimond de Saint-Gilles, conte de Toulouse, au preferat drumul prin Italia de Nord şi Iliria; îi însoţeşte Adhemar de Monteil, legatul pontificial. Normanzi şi francezi, grupaţi sunt comande lui Robert Courteheuse, duce de Normandia, şi a cumnatului său, Etinne de Blois, au coborât în sudul Italiei; au traversat Adriatica în ambarcaţiuni, pentru a ajunge în Albania. Cât despre normanzii din Sicilia, îndrumaţi de Bohemont de Tarent şi de nepotul acestuia, Tancrede, au debarcat şi ei în Albania.
În total 30 000 de oameni reuniţi la Constantinopol în 1097. Nu vorbesc aceeaşi limbă, dar francezii fiind mai numeroşi, li se va spune franci. Pătrunzând în Asia, vor cuceri mai intâi Niceea, apoi Antiohia. Din cauza rezistenţei adversarilor şi a rivalităţilor dintre conducători, cruciadele înaintează lent. În iunie 1099 asediază Ierusalimul. Cu un an înainte, egiptenii smulseseră oraşul tucilor. Ei sunt aşadar cei care vor suporta şocul. La 13 iulie, un prim asalt eşuează. Două zile mai târziu, la 15 iulie 1099, oraşul cade în mâinile creştinilor. Este un iureş. Cronicarii evocă un râu de sânge urcând până la genunchii cailor. Formula este hiperbolică: nu trebuie s-o interpretăm literal, aşa cum fac manulalele şcolare care dau un număr de victime superior populaţiei din Ierusalim.
Cu toate astea, măcelul e real. Legenda neagră află aici proba sălbăticiei cruciaţilor. Francii însă s-au purtat ca soldaţi ai epocii lor şi mai cu seamă la fel ca inamicii lor. La 10 august 1096, 12 000 de „sărmani” ai cruciadei populare au fost ucişi de turci. La 4 iunie, în preajma Antiohiei, turcii şi arabii au trecut prin foc şi sabie garnizoana creştină din forăreaţa Pont de Fer până la ultimul combatant. La scurt timp, au făcut acelaşi lucru şi cu musulmanii dintr-un oraşel care tratase cu cruciaţii. La 26 august 1098, când au cucerit Ierusalimul, egiptenii i-au lichidat pe turcii care apărau oraşul. Să fie oare selective indignările legendei negre?
Prin urmare, se ucide. Se şi jefuieşte. Şi în această chestiune, cruciaţii nu fac decât să se conformeze uzanţelor epocii. Ca urmare a unui reflex omenesc, ei cred că au dreptul la o gratificare ca recompensă pentru vitejie. Să ne imaginăm doar ce putea însemna, în secolul al XI-lea, o călătorie pe jos sau călare, din Auvergne sau Lorraine, până în Palestina! Mii de km de parcurs, urmând un traseu nesigur, de-a lungul unor regiuni ostile, înfruntând foamea şi setea, pentru a se îndrepta spre o ţară despre care cruciaţii nu ştiau nimic. Pentru oamenii din popor, era aventura absolută. Pentru seniori, riscul era acelaşi, dar era costisitor: trebuiau să-şi întreţină din fonduri proprii atât companiile, cât şi pe săracii care îi urmau. Contrar prejudecăţii curente, mulţi dintre ei s-au ruinat în cruciadă, trebuind fie să se împrumute, fie să-şi vândă bunuri funciare pentru a se echipa. În Occident, teritorii întinse erau încă nedefrişate. Or, aceste teritorii erau mult mai accesibile decât Orientul îndepărtat. După Jacques Heers, „momeala câştigului şi speculaţiile negustoreşti nu s-au aflat, cu siguranţă, la originea cruciadelor”.
Nu setea după bunuri materiale a determinat deci primele cruciade, ci devoţiunea. O asemenea întreprindere presupunea ruptura totala cu vechile obieciuri, renunţarea la universul familiar, „Asta-i voinţa lui Dumnezeu!” exclamau ei. Strigătul este un act de credinţă. „Cruciada, afirmă Jean Richard, a fost, pentru nenumăraţi creştini, ocazia să-şi trăiască propria credinţă nu cu uşurinţă, ci sub încercarea suferinţelor şi a morţii”. Primii cruciaţi erau penitenţi a căror motivaţie iniţială era de ordin spiritual. Partea lumească va veni abia apoi.
Cele opt cruciade: grâul şi neghina
După cucerirea Ierusalimului, se întemeiază un regat latin. Conducerea lui e preluată de Godefroi de Bouillon, sub titlul de „apărător al Sfântului Mormânt”. La moartea sa, în 1100, îi va lui locul fratele său, Baudouin. Sunt întemeiate şi alte state creştine: principatul Antiohiei, comitatul de Edessa şi comitatul de Tripoli.
Or, întemeierea acestora nu figurează în planurile iniţiale ale papei. Toate cruciadele care au urmat cele din 1096 nu aveau drept scop decât întărirea şi creşterea siguranţei statelor latine implantate în Orient. „Actul de credinţă, comentează Jacques Heers, care a fost restortul principal al cruciadelor începând cu 1095, şi anume dorinţa de a asigura protecţie pelerinajului la Sfântul Mormânt, a fost totdeauna la originea angajamentelor. Încetul cu încetul însă, s-au impus şi alte preocupări, alte ambiţii care au antrenat demersuri mai complexe şi chiar devieri”.
După elanul mistic, îşi face apariţia o altă logică: o logica politică, militară. Iată de ce termenul generic de cruciadă e înşelător. El acoperă evenimente care s-au desfăşurat timp de aproape două secole (din 1095 până la 1270) şi care au fost determinate, fiecare, de circumstanţe în care interesele pământeşti atârnă greu: cu atât mai rău pentru legenda aurită a creştinătăţii în marş.
Îndată după cucerirea Ierusalimului, pelerinii, cavaleri sau oameni simpli, se întorc în număr mare în Europa. Aşezările latine nu vor fi niciodată colonii foarte populate: francii care rămân în acest locuri sunt izolaţi. Pentru a suplini lipsa efectivelor şi pentru a proteja principatele creştine şi pelerinajele venite din Occident, sunt întemeiate ordine de călugări-soldaţi: ospitalierii, în 1133, templierii în 1118. După o perioadă de răgaz, în timpul căreia statele latine, prospere, fac comerţ cu Veneţia, Genova sau Pisa, musulmanii din Siria recuceresc Edessa în 1144.
Cea de-a doua cruciadă, predicată de Bernard de Clairvaux, este condusă în 1147 de împăratul Conrad al III-lea şi de regele Ludovic al VII-lea; neînţelegerile dintre ei duc la eşecul operaţiunii. În 1187, sultanul Saladin, care a cucerit Siria, Egiptul, Irakul şi Asia Mică, recureşte Ierusalimul şi o mare parte a teritoriilor france. De aici o a treia cruciadă (1189-1192) condusă de împăratul Frederic Barbarosa, de regele Franţei, Filip August, şi de regele Angliei, Richard Inimă de Leu, uniţi provizoriu în Orient, dar rivali în Europ. Nereuşind să recucerească Ierusalimul, expediţia obţine totuşi, reluarea pelerinajelor.
În 1202, Papa Inocenţiu al III-lea lansează o a patra cruciadă. De data asta este vizat Egiptul, devenit centru al puterii musulmane. Trupele sunt transportate de flota veneţiană. Voluntarii nefiind suficient de numeroşi pentru a aduna suma convenită, veneţienii dobândesc răsplată jefuind Zara, oraş creştin din Croaţia de azi, care refuză să le deschidă porţile. În aprilie 1204, scenariul se reia la Constantinopol, facilitat de rivalităţile interne din sânul dinastiei bizantine. Capitala imperiului oriental, asediată de veneţieni, este luată cu asalt şi jefuită timp de trei zile. Inocenţiu al III-lea se vede obligat să-şi denunţe propriile trupe: „V-aţi abătut şi aţi abătut armatele creştine de la calea cea dreaptă la cea rea”. Devastarea Constantinopolului, rămasă ca o rană în memoria ortodoxă, va face iremediabilă schisma din 1054 dintre creştinătatea latină şi cea din Orient.
Vor mai avea loc încă patru cruciade. Cea de-a cincea (1217-1221), predicată din nou de Inocenţiu al III-lea şi continuată de succesorul acestuia, Honorius al III-lea, nu reuşeşte decât cucerirea Damiettei. A şasea (1228-1228), condusă de împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen, se încheie cu recucerirea Bethleemului, a Nazaretului şi a Ierusalimului. În 1244 însă, Oraşul Sfânt cade din nou în mîinile musulmanilor. Cea de-a şaptea cruciadă (1248-1254) vizează din nou Egiptul. Ludovic cel Sfânt , a cărui armată a fost nimicită de ciumă, cade prizonier şi nu-şi recâştigă libertatea decât cu preţul unei răscumpări şi al restiturii Damiettei. În 1270, a opta cruciadă, purtată în Tunisia, se termină cu un dezastru: în timpul ei, Ludovic cel Sfânt îşi găseşte sfârşitul. În 1291, pierderea cetăţii Saint-Jean-d’Acre pecetluieşte sfărşitul lăcaşurilor creştine din Levant. Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, Ed. Humanitas, București, 2005 via Foaie Nationala